E ora 15 si pe Canalul Sulina trece un vapor. Mare. Stai, de fapt urias, pentru copii. Dar nu prea au chef de el. Nici noi. Suntem obositi, ne e cald, ne e sete si ne intrebam, eu, cei doi baieti ai mei, inca un copil si inca o mama: ce cautam noi aici?
Chiar asa. Ce cautam? Ce-am gasit aproape in fiecare ora din cele 48 petrecute in Delta. Efort si incantare. Efort fizic si frumusete naturala (nu a noastra!). Linistea canalelor si a campului si gafaitul… oare cine face zgomotul asta? Nu cumva eu? Da, eu. Cu limba scoasa de-un cot, dar si cu ochii deschisi mari, gata sa primeasca locurile binecuvantate unde ne-au adus bicicletele.
Povestea turei noastre e una alambicata. Am pornit cu gandul sa fac o tura cu cativa prieteni. Apoi am zis s-o organizez mai bine, cu apa, mancare, dormit la hotel si drum cu autocarul. Si-apoi au aparut partenerii nostri care mi-au dat o idee: “auzi, voi de ce nu va luati copiii? Platim noi pentru ei. Pentru toti care se inscriu!”
Chiar asa? De ce sa nu-i luam? Primul raspuns a fost “pentru ca tura e prea grea, 80-90 de kilometri pe zi. Al doilea a fost o revelatie: pai s-o facem mai usoara! Asa s-a si intamplat. Am scurtat tura pentru ei. Iar copiii au mers gratis in tura asta, datorita Metropolitan Life, caruia ii multumim!
De asta in poze sunt aici cu trei copii (din care doi ai mei): pentru ca am ramas in urma la tura piticilor si am si scurtat-o, cat sa incapa in ea si un direct pe Digi, ca sa stie lumea de noi.
Dar sa ne intoarcem la poveste: au fost doua zile minunate in Delta si Dobrogea. Am plecat vineri cu autocarul din Bucuresti si, dupa 4 ore relaxate (ca n-am condus eu) am ajuns cu cei doi baieti, Mihai si Matei si cu inca vreo 9 copii, la Tulcea. Tura completa a mai cuprins 40 de adulti si inca vreo 5-6 persoane echipa tehnica si de voluntari care ne-au ajutat sa ducem greul (merci Mircea, Cristina, Catalin, sigur mai uit pe cineva…)))
Sambata, la prima ora, ne-am avantat spre inima Deltei. Adultii cu biclele, copiii si parintii insotitori cu autocarul. Am facut jonctiunea la bac la Nufarul, o Arca a lui Noe care a suportat si masini de insotire si camionul cu apa rece si pe noi cu tot cu bicle.
Si-apoi s-a facut liniste. Liniste cu brotaci, greieri si cicade, pasari de apa si vapoare.
Liniste cu cald, cu soare, cu un pic de praf si-o gramada de pietre pe drum.
Liniste cu oameni zambind. Cu copii razand. Cu copii boscorodind. Cu copii suparati ca-i doare capul, ca mai e mult, ca uite o turma de oi, ca unde e apa, ca de ce nu e cola…
Stiti melodia asta, daca aveti copiii vostri. Si am ascultat-o si eu, de la Partizanu pana aproape de Comorova, si inapoi. Pasarile au mai acoperit-o pe ici pe colo. Dar fericirea ca-i vad in miscare a facut tot chinul din lume…)
Ne-au ajutat aici masinile care au putut intra in Delta. Camionul frigorific de la DB Schenker, incarcat cu Dorna si ciocolata, a reusit sa treaca doar de Partizanu. Au mers mai departe dupa noi, ajutandu-ne sa biruim setea cele doua 4×4: Ford Ranger (minunata masina pentru un tur ciclist, cu bena mare, care a inghitit multe bicle ale obositilor) si Ford EcoSport – un SUV micut si tocmai de aceea agil in offroad. Multumim, Tiriac Auto!
Cu totul, am facut intre 30 si 40 de kilometri cu ei. Si-am ajuns seara inapoi la bac, dupa o zi de expunere la cerul cu nori pufosi ai Deltei, cu miros de balta si departari nepopulate. Faceti, cand aveti vreme, tura asta, atat va zic!
Duminica a fost randul asfaltului. Familiile si-au incercat puterile cu copii cu tot, in sir indian, pe drumul Tulcea – Isaccea. Parea scurt pe harta, dar o chestie l-a stricat: incerca, mereu, sa se ridice la cer! Asa nu se parea pe urcus, cand numaram metri si minutele si bataile inimii: nu se mai termina odata? Copiii au avut nevoie de autocar doar o data pe bucata asta: la urcarea unui deal mai important. Dar cei mai multi au revenit pe bicle si-au terminat traseul: 35 de kilometri, pe langa baltile Dunarii si prin muntii Macinului (cred) in caldura si liniste, cu trafic putin si soferi politicosi. Da, se poate, in Dobrogea! Multumim!
Si-apoi i-am pus in autocar si-am continuat si noi, adultii insotiori. Am recuperat cu masina drumul pana la grupul compact al ciclistilor si-am pedalat cu ei, cu furtuna venind din spate, pe dealuri si fanete, pe langa floarea soarelui si paduri, pe langa un brat al Dunarii incarcat cu nuferi si pasari de balta, spre Braila.
Am ajuns, dupa 90 de kilometri, cu cinci minute inainte de furtuna. Care a venit peste noi pe bac, tocmai cand treceam Dunarea spre autocar. Uzi, obositi, dar fericiti, ne-am urcat unul cate unul, constienti ca mergem inapoi in viata noastra de luni incolo, constienti ca nu va fi la fel de obositoare, dar nici atat de frumoasa, calma si imbietoare ca Dobrogea.
Multumim, Dunare, ca ne-ai facut asa o minune. Si picioarelor noastre, ca ne-au dus. Si bicicletelor ca nu s-au oprit (echipa tehnica de la Giant a avut si ea o mare contributie). Si mai ales multumim verii ca ne-a oferit mai mult verde decat am putut duce.
Drept pentru care va mai lasam si voua…)))
Traseele, pentru cine vrea sa repete, prima zi e aici.
Si a doua zi, aici.
Gasiti galeriile de poze (fotograf Bogdan Radu) mai jos:
3 albume pe pagina noastra de Facebook CLICK AICI.
SAU Galeria completa (dimensiunile originale, si fara branding) pentru download CLICK AICI
trecem cu bacul si-o luam spre nord, pana intalnim digul de pe bratul Sulina, pe langa care si mergem. Incercam sa ajungem cat mai departe – si vom decide in acea zi, in functie de starea drumului, cat mai departe. Am marcat pe harta Strava drumul pana dincolo de Maliuc, in Gorgova. Vom vedea la fata locului daca putem ajunge pana acolo sau ne intoarcem mai devreme. Intoarcerea e pe acelasi drum – spre cina festiva care e deja o traditie de sambata seara. Iata si tura in format electronic:
plecare tot din Tulcea, pe traseul Isaccea – Macin – Braila. Aici e doar sosea, dar e un drum frumos, cu ceva dealuri, cu multa vegetatie pe dreapta, unde e o zona de lacuri si stufaris foarte frumoasa. De acolo punem bicicletele la camion si plecam cu autocarul spre casa, duminica seara. Iata si link la traseu:
La inceput imi cumparam, ca orice ciclist incepator, ciocolata. Care, sigur, iti ofera un boost de energie, insa are dezavantajul ca ingrasa si te mai si lasa mai insetat decat ar trebui – chestie care creste consumul de apa si, in general, duce la formarea unui balon in loc de burta, extrem de incomod la fiecare pedala.
Pe langa apa, are o multime de minerale purtate din iarba in lapte si de acolo in sticla. Calciu in primul rand. Si vitamina D in al doilea. Ambele iti dau un ajutor pe termen lung la oase. Pe termen scurt, potasiul din iaurt il inlocuieste partial pe cel pierdut cu transpiratia.
Nu sunt atat de multe – 35 intr-o cutie normala de Activia. Insa asta e mai degraba o veste buna: pentru ca iaurtul iti potoleste foamea la drum lung, fara sa arunci odata cu el o bomba calorica pe care nu stii daca apuci s-o consumi si nu se duce in depozitele alea de care tocmai incepi sa scapi, numite in limbaj popular, sunci…)
Exista mai multe versiuni, din experienta mea cea mai buna e cea de plastic transparent, pentru ca stii sigur ca va opri apa. Gecile de bicla asa-zis impermeabile sunt, de fapt, doar solutii de intarziere a apei: la unele vei fi ud dupa o ora, in cazul altora, dupa 3-4 Dar tot va trece apa. Doar plasticul rezolva problema. Si e si mai ieftin.
Imi aduc aminte ca odata, in drumul de la Amara la Harsova, pe o ploaie mocaneasca rece, primul lucru care a inghetat au fost picioarele, in adidasii uzi. Solutia? Ne-am cumparat de la benzinarie doua pungi de plastic si ne-am infofolit laba piciorului in ele.
Inca ceva, mai greu de gasit:
Cu Bicicleta La Mare 