Nu stiu de ce mergem atat. Nu e o chestie pe care o controlezi. Intr-o zi te urci pe bicicleta si nu te mai poti opri.

Lumea trage de tine sa te opreasca, iti arunca in cale job, familie, treburi importante. Si tu pedalezi iresponsabil. Pana la mare. Care nu face, de fapt, decat sa te opreasca.

Ce cautam la departare? Ceva ce-am incercat mereu sa atingem. Linia aceea pe care o stim din copilarie.

Nu ajungi la orizont cu masina. Nici cu avionul. De fapt, ca sa atingi orizontul si sa simti planeta in palma, trebuie sa te misti un pic mai incet ca pasarea si ceva mai repede ca vantul. Alminteri, planeta asta e misto abia la a doua vedere. Nu exista nici un drum pe care sa nu fi fost cu masina si care sa-mi para de doua ori mai atragator cu bicicleta. Nu exista nici un loc plicticos pe care oboseala pedalatului sa nu-l faca frumos.

Dar care e ideea, o sa ma intrebati, care e chestia asta de a merge departe cu bicla?

Mai departe decat vor picioarele, mai departe decat te tin plamanii, mai departe decat ar ingadui doctorul si sotia, prietenii si sefii? Ce cautam pe sute de kilometri de sosea, in regatul in care doar masinile au voie sa se avante? Ce ne trebuie sa ne rupem spinarea si sa ne pierdem zilele pe coclauri? Singuri pe asfaltul dintre campuri nesfarsite, in ploaia care merge exact cu viteza noastra, in aceeasi directie, desi in mod paradoxal, vanul bate din fata?

Exista mai multe explicatii. Cea mai simpla este ca nu suntem in regula la cap. Dar e prea simpla: multi dintre noi suntem in stare de calcule complicate, care ne spun, de exemplu, cate ore mai avem pana intr-un loc de care pe tine, automobilistule, te despart minute.

O alta explicatie e mania sportului. Sunt oameni obsedati de circumferinta bicepsului si de bataile inimii, oameni care-si cumpara suplimente proteice cum altii isi cumpara tigari. Oamenii astia trebuie sa fie in forma, de fapt, mor sa fie in forma si cateodata chiar mor de-a dreptul, tot incercand sa fie mai in forma decat e normal. Noi insa, dupa cum vedeti si-n poza, nu suntem mereu cei mai atleti din bloc. Exista biciclisti cu burta, la fel de capabili sa inghita kilometri cum inghit spaghete.

A treia explicatie e cea a jucatorului de POKER. Cel care isi fileaza cartile incet, asteptand ca fiecare sa-i apara in fata ochilor, in vreme ce inima o ia razna, impinsa de adrenalina momentului. De-asta pedalam si noi departe: pentru a vedea locuri de langa noi, incet. Si pentru a descoperi, la fel de incet, peisajul nostru interior.

Se spune ca suferinta te face matur. Ei bine, atunci suferinta pe care singur ti-o impui te ajuta sa redevii copil. Suntem niste copii care primesc, la capatul cursei, cel mai frumos premiu cu putinta.

Nu sosirea. Ci revelatia ca am putut.

Am putut. Peste dealuri si ploi, peste oboseala si epuizare si dincolo de ele.

Acolo unde nu mai poti sa explici cu vorbele obisnuite ce simti. Si n-ai nimic altceva decat de facut decat sa traiesti.

De-asta mergem departe si de-asta mergem impreuna. Pentru ca, si daca ajungem singuri, la capat ne asteapta cineva.

Noi insine, care am inteles misterul.